Cum si cand criticam

Cum si cand criticam

Adevărul este că nici nouă, adulţilor, nu ne place să fim criticaţi şi de multe ori găsim scuze pentru insuccesele noastre pentru a nu ne ştirbi imaginea propriei persoane. Ne e şi mai greu să ne facem autocritica pentru că e greu de privit realitatea în faţă şi e mult mai uşor să observi eşecurile celor din jur decât pe cele proprii.

Un astfel de exercitiu de autocritică este mult mai dificil pentru un copil, deoarece puterea lui de a judeca propriile acţiuni este abia la început. Ca adulţi, avem capacitatea de a analiza acţiunile noastre chiar dacă acestea eşuează, pe când copilului îi lipseşte, în mod firesc, perspectiva. Iar asta îl face să se mintă mai uşor în privinţa propriei persoane. El este convins că nu greşeşte niciodată, că nu a făcut nimic rău, că are totdeauna dreptate. Crede că dacă vorbeşte mai tare decât ceilalţi are dreptate sau că dacă poartă tricoul echipei favorite este un mare sportiv.

Evoluţia spre conştiinţa de sine se dezvoltă cel mai mult în jurul vârstei de 6 ani, când copilul ajunge să cunoască şi să înţeleagă anumite valori morale. Dacă până la această vârstă el a perceput realitatea doar cum i-am prezentat-o noi, copilul îşi poate dezvolta convingerea că e o fiinţă excepţională şi nu mai face eforturi pentru a dobândi valoarea.

În timp, distanţa între ceea ce este cu adevărat şi ceea ce crede el că este se va mări şi se va conduce la o criză interioară datorită lipsei suportului calităţilor pe care crede că le are. Îşi va da seama de acest lucru şi, de teamă să nu fie descoperită impostura, îşi va focaliza toată energia în a-i convinge pe ceilalţi de imaginea falsă pe care şi-a creat-o. Pentru a nu se ajunge aici, copilul trebuie îndrumat să-şi cunoască situaţia şi ajutat să aprecieze distanţa faţă de ceea ce vrea să devină.

Sarcina de a-i arăta copilului cruda realitate, ne revine nouă, părinţilor şi uneori nu este plăcută: „E bună nota, dar nu îndeajuns de bună, pentru că nu ai învăţat la capacitatea maximă” sau „Compunerea pe care ai făcut-o este mai puţin reuşită decât ar fi putut fi, dacă ai fi ţinut cont de îndrumările mele” sau „Nu eşti generos atunci când dăruieşti o jucărie stricată pe care n-o mai vrei” sau „Copiii pe care aproape îi obligi să-ţi asculte poveştile nu te consideră interesant ci enervant”. Astfel, confruntarea cu sine este o experienţă neplăcută dar benefică.

În timp, copilul înţelege mesajul. Ştie că îl criticăm pentru că îl iubim, pentru că este important pentru noi şi ne dorim ca acţiunile lui viitoare să sufere mai puţine critici, împingându-l să înveţe mai mult, să fie mai atent la comportamentul său şi la modul de a se adresa celorlalţi. Prin urmare, critica nu distruge copilul (decât dacă este făcută cu aversiune, ceea ce, de obicei, nu se întâmplă) ci reprezintă un element indispensabil în dezvoltarea sa normală.

Important este ca majoritatea criticilor să vină din partea părinţilor, pentru că doar din partea acestora copilul le percepe, peste timp, ca gesturi de iubire. Să-i criticăm deci la timp, ca părinţi, pentru a evita să fie criticaţi de alte persoane pentru atitudinile şi faptele lor.

Sursa foto: www.sxc.hu

0 comentarii