Despre minciunile copiilor

Despre minciunile copiilor

Dintre trasaturile negative de caracter mai frecvente la copii, preadolescenti si adolescenti se manifesta minciuna, capriciile, incapatanarea, negativismul, timiditatea. In randurile ce urmeaza veti descoperi cateva dintre motivele care ii determina pe copii sa spuna minciuni si ce puteti face pentru a-i dezobisnui sa minta.

Copiii mint incepand inca de la varsta de 2 ani, dar la aceasta varsta ei nu reusesc sa faca diferenta intre realitate si fantezie.

La varsta de 3-4 ani, se folosesc de imaginatie pentru a inventa povesti despre lucruri pe care si-ar dori foarte mult sa le faca si pentru a atrage atentia celorlalti.

Pe la varsta de 5 ani, incep sa diferentieze imaginatia de real si li se formeaza si constiinta vinovatiei. Astfel, pentru a nu dezamagi parintii atunci cand gresesc, minciuna apare ca o metoda de a evita pedepsele.

La 7-8 ani, fac diferenta foarte clar intre fantezie si realitate si incep sa spuna adevarul. Uneori, aleg minciuna pentru a evita o pedeapsa sau o confruntare. Cand incep activitatea scolara, mai spun minciuni si pentru a-si multumi parintii. Fabuleaza in favoarea lor, denaturand adevarul, mint in legatura cu performantele si cu rezultatele scolare pentru a-i face pe parinti mandri. In acest caz, parintii au o parte de vina, deoarece situatia poate fi cauzata de pretentii exagerate. Copilul ajunge astfel sa minta de teama sa nu dezamageasca.
Inca de la aceasta varsta, copiii incep sa inteleaga minciunile de complezenta, spuse pentru a nu rani sentimentele cuiva. Uneori, spun minciuni si datorita presiunii exercitate asupra lor de cerintele parintilor, ale scolii, ale prietenilor.

Minciunile adolescentului sunt spuse tot pentru a evita pedepsele si responsabilitatile. Doar perceptia minciunii se schimba. De obicei, acestia mint pentru a-si castiga sau apara intimitatea si viata personala.
Copiatul si trisatul sunt o alta forma de minciuna foarte grava intalnita in cazul adolescentilor.

Cand minciunile devin repetate, sistematice si persistente, cand sunt intentionate si bine gandite, denota o tulburare de comportament ce poate degenera chiar in furtul de bani din casa sau de obiecte de la scoala. Se impune sa intervenim prompt si sa cerem ajutorul psihologului.

Cum il determinam sa nu mai minta?

In primul rand, prin exemplul propriu. Atunci cand spunem o minciuna “necesara” de fata cu copilul, el ne aude si crede ca acesta este comportamentul corect si va spune si el minciuni, considerand ca este un lucru bun.

Apoi, o discutie despre minciuna este binevenita. Explicati-i ca minciuna este un lucru foarte rau, iar preadolescentilor explicati-le ca le poate afecta atat relatia cu membrii familiei si cu prietenii, cat si viata sociala, in general. Ca atunci cand minciuna va fi descoperita vor fi desconsiderati de ceilalti.

Spuneti-le copiilor ca minciuna este lucrul care va supara cel mai tare si ca va veti supara si mai rau daca nu-si recunosc greseala (“greseala recunoscuta e pe jumatate iertata”). Totusi, chiar daca a recunoscut minciuna, copilul trebuie pedepsit. Va primi o pedeapsa mai usoara. Asa va intelege ca minciuna este un lucru rau si ca trebuie sa plateasca pentru consecintele faptelor sale. Apreciati-l ca a avut curajul de a recunoaste greseala, laudati-l pentru acest lucru.

Nu spuneti unor persoane straine ca ati descoperit minciunile copilului, mai ales daca acesta asista la discutie. Daca il faceti de rusine in fata celorlalti, il umiliti. Se va simti si mai rau, mai vinovat pentru ca nu este in stare sa se comporte in asa fel incat sa fiti mandru de el.
Mustrarile si discutiile jenante trebuie sa aiba loc in familie, departe de privirile celor din jur.

Cand copilul a spus o minciuna, nu-l asaltati cu intrebari, pentru ca il vor zapaci si va avea tendinta de a spune alte minciuni pe care le-ar putea considera nevinovate. Dar, chiar nevinovate, minciunile afecteaza comunicarea si viata sociala.

Credit foto: www.sxc.hu

0 comentarii